La 26 septembrie 2024 Curtea urmează să adopte hotărârea sa pe marginea cauzei.
Am susținut sesizarea și am adus argumentele entităților economice care au ridicat excepția. Am argumentat că apărarea drepturilor civile de către organele de stat, ca o condiție pentru restabilirea persoanei în drepturile lezate, este un principiu general de drept civil (art. 1 alin. (1) Cod Civil al RM). Normele contestate instituie o limitare a drepturilor civile, contrar condițiilor prevăzute de Constituție și cu încălcarea drepturilor fundamentale. În particular, normele contestate vin în contradicție cu:
- obligația pozitivă a statului de protecție a proprietății, care se extinde și asupra obligației de a garanta repararea integrală a prejudiciului (art. 1 Protocolul 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), art. 46 și art. 127 din Constituția RM);
- obligația pozitivă a statului de a asigura accesul la justiție (art. 6 (1) CEDO și art. 20 Constituția RM);
- prevederile art. 54 din Constituția RM: ”În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului”;
- principiul civil privind restabilirea în drepturi a persoanei (art. 1 Cod Civil al RM);
- principiul civil de apărare a drepturilor prin organele de jurisdicție competente (art. 1 Cod Civil al RM);
- principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 19 Cod Civil al RM).
ședința publica AICI – https://youtu.be/mijzv0Jd3sI
fondul sesizării:
În art. 1 Cod Civil al RM se menționează, inter alia, că legislația civilă se întemeiază pe necesitatea de ”garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată și de apărare a lor de către organele de jurisdicție competente”. Din acest text desprindem principiile în baza cărora sunt reglementate raporturile civile. Printre acestea figurează și principiul ”garantării restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată”, urmat imediat de principiul ”apărării drepturilor de către organele de jurisdicție competente”.
Vedem că aceste două principii de drept civil au o legătură strânsă între ele. Primul principiu consfințește că ”legea civilă garantează restabilirea în drepturi”. Această garanție se realizează prin reglementare, care recunoaște și promovează restabilirea în drepturi. Al doilea principiu vine să completeze ”garanția prin recunoaștere” cu asigurarea apărării efective prin mecanismele legale. Acesta din urmă principiu are o valență materială, dar și una procesuală.
Este sarcina normelor civile să descrie modul de realizare a principiului general, care să răspundă la întrebările de mai sus. Aici avem două instituții de drept care completează principiul: restitutio in integrum și repararea prejudiciului.
Conceptul de restitutio in integrum provine din dreptul roman și are sensul de ”repunere în poziția inițială”. Esența acestuia este pe larg răspândită în sistemele de drept moderne, inclusiv cel continental și anglo-saxon . Potrivit acestui concept, restabilirea în drepturi se realizează prin repunerea persoanei în poziția inițială. În raporturile contractuale, de exemplu, repunerea în poziția inițială se înfăptuiește prin restituirea prestațiilor. Legislația națională nu operează cu noțiunea de restitutio in integrum, însă esența acestui concept își găsește reflecția în mai multe prevederi normative .
Este evident că restabilirea în drepturi prin repunerea în poziția inițială sau restituirea prestațiilor nu este posibilă întotdeauna. Când nu este posibilă restitutio in integrum partea îndreptățită de a fi restabilită în drepturi va pretinde la repararea prejudiciului (compensare, despăgubire). Trebuie de menționat aici că legislația civilă nu face neapărat o distincție clară între conceptele de restitutio in integrum și reparare a prejudiciului. Chiar dacă acestea sunt două modalități de restabilire în drepturi, în lege se regăsesc situații când restitutio in integrum este reglementat ca echivalent cu ”repararea prejudiciului” , fie unul din ”modurile de reparare a prejudiciului” în raporturile delictuale .
În dreptul privat modern este recunoscut principiul reparării integrale a prejudiciului. Vedem că acest principiu nu se regăsește expres în art. 1 Cod Civil al RM, însă este în legătură strânsă cu principiul restabilirii persoanei în drepturile lezate, la care ne-am referit mai sus.
Regula privind repararea integrală a prejudiciului se regăsește în Articolul 19 Cod Civil al RM. Acest articol este întitulat – ”repararea prejudiciului” și se regăsește în Cartea Întîi ”Dispoziții generale”, Titlu I ”Dispoziții comune”, Capitolul II ”Apariția drepturilor și obligațiilor civile. Exercitarea și apărarea drepturilor civile”. Având în vedere faptul că regula se regăsește anume în această parte a Codului Civil al RM, am putea concluziona că regula are valoare de principiu de drept civil. Aceasta deoarece, o regulă legală stabilită printr-un principiu are o valoare superioară. Un principiu ce contribuie la interpretarea și aplicarea normelor, se aplică direct atunci când norma este neclară sau lipsește.
Articolul 19 Cod Civil al RM prevede: ”…(2) Se consideră prejudiciu patrimonial cheltuielile pe care persoana lezată le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului sau interesului recunoscut de lege încălcat, distrugerea sau deteriorarea bunurilor sale (daună reală), precum și profitul ratat ca urmare a încălcării dreptului sau interesului recunoscut de lege (profit ratat)”. Astfel, aici putem folosi mai multe reguli de interpretare a legii, pentru a ajunge la concluzia că prin sintagma ”cheltuielile”, legiuitorul a avut în vedere ”toate cheltuielile”, pe care persoana ”le-a suportat sau urmează să le suporte” la restabilirea dreptului.
Constatăm că prin sintagma utilizată aici ”la restabilirea dreptului” legiuitorul vine să dea efect principiului din art. 1 Cod Civil al RM, la care ne-am referit mai sus. Observăm în mod evident că legiuitorul garantează prin prisma principiului reparării integrale recuperarea tuturor cheltuielilor suportate de persoana lezată în drepturi. Fără îndoială că taxa de timbru este o ”cheltuială” a persoanei lezate, astfel că aceasta este parte din ”prejudiciul patrimonial”, care urmează a fi reparat integral, în condițiile principiilor de drept civil, enunțate mai sus. Textul de lege contestat vine în contradicție cu principiile de drept civil enunțate.
Principiile enunțate stabilesc cadrul de referință pentru subiecții raporturilor civile, pentru judecător, precum și pentru legiuitor. Legiuitorul nu poate adopta legi care să încalce principiile de drept sau să limiteze drepturile civile în alte condiții decât cele prevăzute de Constituția RM, fapt menționat în art. 54 din Constituția RM și în art. 1 Cod Civil al RM.
Curtea Constituțională a RM a examinat chestiuni similare, ce vizau ”obligația pozitivă a statului de a adopta măsuri care să asigure respectarea efectivă a dreptului de proprietate”. (Hotărârea Curții Constituționale a RM nr. 212g/2021 din 5 aprilie 2022) Respectiv, Curtea a declarat neconstituțională o prevedere normativă pentru ”omisiunea de a reglementa un mecanism pentru recuperarea cheltuielilor efectuate în avans”. (Hotărârea Curții Constituționale a RM din 5 aprilie 2022, pct. 3 din dispozitiv)
În cauza numită mai sus, Curtea Constituțională a RM a stabilit că omisiunea de a prevedea în legislație un mecanism de compensare bănească constituie o ingerință în dreptul la proprietate. ”Una din condițiile obligatorii pe care trebuie să le respecte ingerințele în art. 46 este ca acestea să urmărească cel puțin un scop legitim prevăzut de art. 54 alin. (2) din Constituție”. (Hotărârea Curții Constituționale a RM din 5 aprilie 2022, para. 54) Însă, ”Curtea nu a constatat existența vreunui scop legitim pentru a justifica omisiunea reglementării unui mecanism de plată… și a constatat o intruziune inadmisibilă în dreptul de proprietate”. (Hotărârea Curții Constituționale a RM din 5 aprilie 2022, para. 58)
Curtea de la Strasbourg, în cauza Pressos Compania Naviera SA și alții v. Belgia (nr. 17849/91 din 20 noiembrie 1995) a examinat convenționalitatea unei prevederi normative similare și a constatat că această prevedere constituia o violare a dreptului la protecția proprietății, garantat de art. 1 Protocolul 1 CEDO. În această cauză Curtea de la Strasbourg a stabilit că pretenția privind compensarea prejudiciului material constituie o ”speranță legitimă” de a obține un bun, astfel că aceasta cade în sfera de protecție a art. 1 Protocolul 1 CEDO.
Suplimentar menționăm că, Curtea de la Strasbourg operează și cu noțiunea de ”satisfacție echitabilă”, prevăzută de art. 41 CEDO. Această instituție reglementează procedura de compensare a prejudiciilor suportate de partea lezată în drepturile sale. O rubrică separată a prejudiciilor pe care le acordă CtEDO se referă la ”costuri și cheltuieli”. Acestea includ ”toate cheltuielile” suportate de partea lezată în procedura în fața Curții, inclusiv: onorariul avocatului, taxele de stat, transport, traducere, expertize etc. Curtea nu face nici o distincție între aceste cheltuieli și nici nu are vreo regulă de refuz, a priori, de compensare a anumitei categorii de cheltuieli. Aceasta ar contraveni însuși ideii de ”satisfacție echitabilă”, deoarece o compensație nu poate fi ”echitabilă” dacă aceasta este discriminatorie sau selectivă.
În concluzie, taxa de timbru este un cost suportat de o persoană pentru repararea prejudiciului și repunerea în drepturi. În condițiile art. 19 alin. (2) Cod Civil al RM, aceste costuri intră în categoria de prejudiciu patrimonial. Din perspectiva CEDO, impunerea acestui cost pentru accesul la procedura judiciară reprezintă o ingerință în drepturi. Pentru aprecierea dacă ingerința este compatibilă cu drepturile fundamentale, consfințite de Constituție și CEDO, urmează să aplicăm triplul test.
La caz, exact ca în cauza examinată de Curtea Constituțională a RM prin Hotărârea din 5 aprilie 2023, statul nu poate justifica un scop legitim pentru a împiedica partea în proces de a recupera taxa de timbru. De asemenea, așa cum reiese și din jurisprudența CtEDO, enunțată mai sus, nu există nici circumstanțe care ar indica asupra faptului că ingerința ”este necesară într-o societate democratică”. Aceste constatări sunt suficiente pentru a concluziona că textul de lege contestat este neconstituțional, fără a mai fi necesar de a examina proporționalitatea ingerinței.